După 40 de zile.


Am avut senzația că un dement a dat buzna în viețile noastre și a început să tragă cu mitraliera în prima linie a familiei.


Singura supraviețuitoare: mama, pe numele ei Maria Magdalena. Undeva în planul doi, și noi, copii care tot încercăm să ne depășim condiția de victime colaterale și să devenim adulți, figuranți cu roluri de scut, șoferi și femei de serviciu nevoiți să zboare din viețile și joburile lor pentru a curăța viața transformată în tomberon după uraganul alcoolismului ajuns dincolo de extremele imaginate sau știute, tărâmuri unde nebunia dă în floare și unde nu poți fi decât martor la ce e mai tulburător din oameni. Din oamenii tăi. Tărâmuri unde simți organic puterea intoxicantă a nebuniei și unde nu poți sta și nu poți face nimic pentru că fiecare secundă petrecută acolo are putere de împietrire, de înrăire și de distrugere. Pentru tine. Pentru ei e petrecere.


Nebunia e un virus.


Dacă vrei să îți cunoști limitele neputinței și ale nervilor, trăiește cu un părinte (sau partener) alcoolic.


Dacă vrei să-ți depășești condiția neputinței și să îți desăvârșești vederea cu laser în mecanismele manipulării, ale decepției și auto-decepției, trăiește cu ambii părinți alcoolici. Nu mult. O zi, nouă sau nouă sute e irelevant, de la primul cuvânt îți vin de hac. Sunt diferiți, motivațiile, cauzele si intențiile le sunt diferite, așa că ai mult de învățat. Nici un cuvânt nu e adevărat din ce spun și n-ai tu imaginație și experiență să cuprinzi ce e adevărat. Nici nu contează că nu-ți sunt amândoi părinți biologici, alianțele au același efect, mai ales când sunt din categoria celor mai neinspirate de pe Pământ.


În cele din urmă, dacă vrei să și urci pe scara grației si să te apropii de singura ființă de al cărei destin nimeni nu vrea să aibă parte, Isus, atunci nu angaja niciun zilier sau menajeră, ci curăță cu mâinile tale moștenirea alcoolicului plecat cu circ din viața unor familii care în lipsa decepției nu s-ar fi întâlnit niciodată în același plan al realității. O imagine greu de absorbit de o conștiință prea verde și necălită în foc, dar doar o rămurică din pomul iadului care anunță că se poate mult mai rău de atât, rău la infinit, așa că hai să înveți mai mult și din capitolul Recunoștință, că doar 20 de ani de îndurare peste cea de la celelalte capitole demente e o nimica toată. Se puteau 30, 40 sau chiar toți. Așa, 40 per total, să zici mulțumesc și Doamne ajută, mai ales dacă sunt primii 40 și nu ultimii 40.


Doar Povestea lui Iov mai are sens uneori pe acest Pământ si la astfel de răscruci doar de ea îmi mai pot aduce aminte.


E puțin probabil să-ți salvezi toată integritatea din astfel de întâmplări debilitante care n-au nicio legătură aparentă cu tine, dar dacă totuși reușești să treci nealterat în esențele tale de acest tărâm al oamenilor care iau forma plantelor de plumb, ființe care se împotrivesc cu tot ADN-ul lor oricărei creșteri, evoluții, încercări de depășire a condiției sau schimbări, care scriu ei înșiși manuale noi de manipulare ca să-și facă tovarăși cu japca în degradarea pe care o simt viață și care îi percep draci pe cei care îndrăznesc să-și scoată capul din fund sau din fundul lor, te poți număra printre norocoși, respectiv printre cei mai singuratici oameni de pe Pământ. Ești un supraviețuitor și îți spun sigur că din specia asta nu sunt prea mulți. Nu în firea lor, cel puțin.


În fine, sfârșitul acestor vremuri tulburi de mulți ani în viețile noastre a început cu prima moarte. Ca un semnal sau trigger pentru cele care ne așteptau la cotitură în următoarele zile.


Timpul avut la dispoziție pentru procesarea durerii acestei prime plecări din familia apropiată a fost doar durata drumului dintr-un oraș în altul. Câțiva kilometri în care ne-am adus aminte tot ce am putut, în care am depănat toate amintirile frumoase, de la minunatele prăjituri pe care le făcea, zâmbetul și bucuria ei contagioasă și până la icoanele brodate de mână pe care ni le-a oferit în dar, mie revenindu-mi cea cu Isus încoronat de spini de către oameni demenți, adică cea de care mi-a fost mereu frică să-mi pice la sorții împărțirilor. Cea a durerii. Între timp am absorbit cantități uriașe de durere, suficient cât să nu mă mai sperie spinii lui Isus când pică pe sorții mei.


La mine amintirile au fost mai scurte, mă infectasem pe drum și îmi bubuia capul, grija mea fiind să conduc într-un fel în care să nu murim și noi sau și mai rău, și alții.


În poartă ne-a întâmpinat al doilea numărat cu morții, încă viu si hiper-alcoolizat, determinat până în prăsele să nu se mai întoarcă în viață și nici să meargă la spital. Ne-a spus-o clar și răspicat: dacă nu sunt inconștient, nu mă ia nicio salvare și nu puteți face nimic. Și a avut dreptate. Nimeni n-a putut face nimic până în ultima clipă când sorții au picat pe mine să-l “transfer” din casă în salvare, în câteva ore terminându-se toată povestea, o poveste care dura de 20 de ani. Un sfârșit tulburător, pentru mine un șoc, unul pe care încă nu l-am procesat și nici eliberat, simțindu-l încă în corp. Cu trei zile înainte, când am plecat la înmormântare, părea un viu cu planuri. A avut comportamentul unui soldat care a primit un ordin: misiune îndeplinită, acum șterge-te de pe fața Pământului, cum o faci e alegerea ta.


Povestea nu s-a terminat cu una, cu două, dar ăsta e un alt subiect despre care probabil nu voi scrie niciodată pentru că nu merită pomenit. Ce merită pomenit e doar faptul că omul moare cum trăiește.


Nu am apucat să ne punem hainele în cui după a doua înmormântare și să înțelegem ce s-a întâmplat, că am plecat la următoarea, în celălalt oraș, locul de origine al mamei. Multe amintiri pe drum. Ne primea mereu cu mare bucurie și era omul care ne aducea aminte de noi înșine, din copilărie. Câte am mai putut să ne aducem aminte în context, la un moment ni se amestecau în cap de la toți deodată, începeam să vorbim de unul, săream peste rând și sfârșeam cu altul.


Bani nu mai erau, așa că am început să ne scormonim, să vedem în caz că mai moare cineva, ce am putea amaneta. Că de mâncat nu ne mai ardea, iar facturile și benzină în rezervor apucasem să bifăm. Cu problemele rămase de rezolvat urma să ne gândim în prima pauză de la moarte cum om face. Ne-a mai trimis și Dumnezeu ajutor prin omenia celor care există prin viețile noastre, că noi de zis nu zicem nimic, așa că pas cu pas ne-am strecurat.


Sfârșituri accelerate și plecări rapide, aproape instantanee. Pac. Pac. Pac. Ca la comandă. Sau ca și când o mână nevăzută i-a scos pe rând din priză, fără preavize, discuții și timpi morți. Acum tu, acum tu, acum tu.


Mama e în stare de șoc, rătăcită pe undeva, nu poate încă cuprinde că toată familia i-a plecat deodată, între două clipiri. Ieri îi trecea pe toți pe acatist la vii, azi i-a mutat pe cealaltă parte a foii. Ba două-trei zile mai târziu până și vecina de mai sus de ea, singura ei prietenă din sat cu care se mai ajuta, a plecat.


Tot în șoc sunt și eu, în felul meu, cireașa de pe tort fiind preotul satului care n-a vrut să o împărtășească pe mama când s-a dus la biserică, pentru că îi dădusem eu niște vitamine și ea le luase. Pe acolo nu se cade să fii împărtășit când îți iei pastilele, insulina sau ce mai ai tu de luat ca să nu mori cu repeziciune. Nu mă mir că preotul n-a putut avea nicio contribuție la viața lor în înfundătura unde si-au ales casa, o viață trăită în ultimii ani doar în picaj și haos. O fi avut în alte feluri, alte contribuții, neînțelese de mine acum. Cine știe?


Pe fundalul itinerariului nostru funerar prin țară, pandemia se termina ca subiect la fel cum începuse, la radio în mașină și la televizor se vorbea tot mai tare despre refugiații unui nou război, de data asta unul mai aproape de noi, pe rețele nu mai exista nicio altă temă, iar orice altă postare despre orice alt subiect părea a fi neadecvată.


Vorbesc la trecut despre prezentul lumii, viața mea se desfășoară într-un alt plan al realității. Altfel, aud și eu știrile. Păreri am și n-am, dar niciuna nu contează și nu poate face vreo diferență. Când războaiele mele se vor intersecta cu războaiele lumii, văd eu atunci. Deocamdată aici viața se împarte în sezoane de 40 de zile.


E greu să scrii despre subiectele grele din viața ta într-un fel în care să nu pară că te mândrești cu dramele tale, să rămâi adecvat, măcar tu în fața ta. Cât de cât. M-am împins teribil să scriu acum și constat că până și cuvintele, atât de puternice în general, n-au forță în fața preamultului. Probabil la astfel de borne începe cu adevărat filmul.

91 views0 comments

Recent Posts

See All