Un timp care se simte ca 2004 când aveam 24 de ani. Constelații care se repetă.

Zicea pe undeva o voce din astrologie că nu mai știu ce nod care acum e în zodia mea a mai fost aici acum 18 ani și să ne aducem aminte ce ni se întâmpla și cum eram atunci, nu mai țin minte de ce. Probabil se vor repeta emoții, povești, constelații. Frumoasă e rotunjimea și simetria cifrelor. Atunci 24 în 2004. Acum 42 în 2022. Ambele timpuri de nota 12 și ambele vârste de 6. Același an într-un alt timp.


Akon. In the ghetto. Cântecul. Primul lucru care mi-a venit în minte din era de atunci si pe care-l aud într-un scurtmetraj pe care l-am scris recent cu o întâmplare din epoca aia.


Nena și Kim Wilde. Anyplace Anywhere Anytime. Al doilea. Deși e din 1984, făcea parte din playlist-ul meu din vremea aia, cum a continuat să facă și din altele de după.


Trăiam experiența primului și ultimului meu job la o firmă de import și leasing auto (și in general), când încă nu realizam că nimic din educația și formarea mea nu avea legătură cu ideea angajării, nu în mod convențional, cel puțin. Atunci l-am cunoscut pe T, prietenul meu cel mai bun, cu care am și lucrat împreună și cu care umblam prin cluburi și alte locuri. Cum facem și acum în țara asta, în a lui pe unde a ajuns sau în altele pe unde se nimerește să mai ajungem.


În anul ăla m-am mai dus la două interviuri, singurele din toată viața mea. Pe vremea aia spuneam ce gândeam în cuvintele în care gândeam. Nu mi-a părut rău niciodată. După ele am înțeles ce a vrut să zică tata cu vorba: să te ferească sfântul când un dobitoc e șef peste ștampilă.


Tot pe atunci urma să plec din țară în insule, să emigrez, dar un clopoțel din cap m-a oprit la vamă și m-a întors din drum. Niciodată n-am înțeles cum am putut să mă păcălesc atât de bine în ziua aia. O decadă mai târziu, am reușit să-mi țin piept, să ajung și să rămân. Multe nu le-am făcut la timp, dar pe toate le-am făcut în cele din urmă. Uneori am simțit ca o pierdere sau ca un ghinion defazarea asta a mea, alteori ca pe un câștig sau ca pe un noroc.


În iarna de atunci am fost pentru prima oară la ski după o viață. Ultima oară când skiasem aveam până în 5-6 ani, curgeam pe zăpadă fără bețe și pe skiurile din lemn albastre cu tălpici roșii făcute de tataie special pentru mine. Apoi s-a rupt filmul. Până n-am băut câteva pahare de vin fiert cu scorțișoară, nu am putut skia cu noile tehnologii, mi-a luat o zi să cobor și n-am ratat niciun copac. Am murit de ciudă în ziua aia.


În toamnă mă îndrăgosteam cum se îndrăgostesc proștii. Rar și fatal. De ceea ce credeau că va fi o aventură easy going, fără drame și complicații, cu un om mișto. Nimeni nu era disponibil sau interesat de mai mult și niciun plan de viață nu ne cuprindea, dar nici cu oricine și oricum nu ne-am fi pierdut vremea. Nu eram genul cu aventuri, dar trecusem prin chestii și voiam ceva mai light, mai pe trăit viața într-un fel care să nu fie total promiscuu. Ne-am prins urechile atât de rău în povestea asta, încât ne-a luat o viață să o descurcăm din capul nostru.


Conduceam în fiecare săptămână altă mașină, după cum se rulau în parcul auto. A fost epoca mea de aur la mașini, știam toate mărcile, modele și cum se simte fiecare. Noi, vechi, obișnuite, fițe, până și dube și camioane, deși pentru camioane nu aveam permis, dar la crize doar pe mine mă găseau să le aduc din vamă în parc. Între timp le-am uitat pe toate. Știu doar să pornesc și să conduc orice mașină în orice condiții ca și când aș fi condus-o toată viața.

Mașina predominantă a acelui an și cu care am cele mai multe amintiri a fost un Rover 75 din 2002 de culoare bleumarin. P-asta n-am uitat-o.


Trăiam ca și acum, într-un studio închiriat și mă simțeam foarte bine, deși munceam mult, nu aveam prea mult timp de distracții și eram cu banii mereu tanda pe manda.


Atunci nu-mi știam puterile și credeam că așa va fi toată viața mea. Dar nu aveam depresie și nici nemulțumită nu eram, doar neliniștită pe undeva. A fost ultima mea eră când am trăit o viață care nu avea nicio legătură cu mine. Deși a fost o vreme bună, nu o plâng și nici dor de ea nu mi s-a făcut niciodată. Nici măcar acum, când scriu.


Scriam deja de o vreme, dar munca mă oprise din nou, lucru care mă frustra în unele zile când îmi aduceam aminte. Nu mai am nimic din scrierile de atunci. Nici măcar nu mai știu ce și despre ce aș fi putut scrie. Tot ce știu e că eram revoltată și că nu mă abțineam deloc. Peste 2 ani urma să intru la regie de film și să mă tragă viața înapoi din mijloc, pentru a reveni mulți ani mai târziu, respectiv acum. Un timp mai potrivit poate, având mai multe de povestit și spus.


Îmi făcusem deja firma și patronul de la leasing a fost de acord să mă lase să muncesc și pentru mine. Era o înțelegere bună pentru toți. El nu-mi mai mărea salariul, iar eu mai respiram.


Tot atunci amprentele mele au ajuns în sistem, pentru că unii ne-au spart biroul și au furat tot, inclusiv computerele unde erau toate evidențele, iar poliția ne-a amprentat pe toți. De atunci eram obsedată de back-up-uri la back-up-uri pe tot felul de suporturi, așa că șocul ăsta nu s-a simțit deloc în operațiuni. Până seara nici n-ai fi zis că ne-a lovit trenul.


Era o epocă de tranzit între analog și digital și între revoluții, multe nu existau pe atunci, multe dispăreau și multe apăreau. Cred că aveam un Nokia din ăla vechi cu butoane și cu baterie care ținea o săptămână. Toți erau în tranzit.


Anul 2004 a fost un an în care mă simțeam vie fără să fiu conștientă de nimic și fără să am niciun vis anume, mă distram, umblam, făceam ce mă tăia capul, îmi începeam afacerea, mi se părea că am eternitatea înainte, deși nu știam ce să fac în atâția ani de eternitate, iar traumele mele nu păreau a fi o problemă și nici un motiv de stat pe loc sau de plâns de milă.

18 ani mai târziu am ajuns din urmă anul resetat 2022, în aceeași cheie, vibe și feel, cu toată viața de tânăr adult între, experiență de o sută de vieți în una și cu câteva lucruri și oameni noi care se dovedesc călătorii care mă conectează cu mine de atunci, dar și care mă scot un pic dintre copacii cu filmul ca să pot vedea și pădurea, să reevaluez și să respir în sfârșit. Nu e vacanța la care visez de 2 ani și de care aveam nevoie, dar tot călătorie e și pentru că oamenii sunt surprinzător de normali și veseli, se și simte ca o vacanță.


Adevărul e că niciodată nu mi-au priit vacanțele pasive, nici nu știu de ce îmi mai pun problema. De fapt știu. Pentru că vreau să-mi priască, să nu mă mai gândesc la nimic, să nu decid nimic, doar să trăiesc cu toate părțile din mine în același timp.


Atunci apărea și un film cu un personaj foarte asemănător cu mine și care mi-a rămas și îmi revine frecvent în memorie: Million Dollar Baby. Mai apăreau și altele care urmau să rămână în lista mea de favorite: Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Kill Bill 2, Saw, The Manchurian Candidate, Hotel Rwanda, Patimile lui Hristos și Aviatorul.


A fost un an în care mă dădeam cu Bvulgari Blue, un parfum care nu se mai fabrică, dar pe care l-am simțit mereu singurul care spune ceva relevant despre mine și despre viață în general. Până când nu a dispărut, altul n-a mai fost. Îmi aduc acum aminte de cuvintele unei indience care conducea o parfumerie pe insulă și care m-a ajutat să mai găsesc două mostre acum vreo 3 ani: știi că nu putem evita schimbarea, da?


Tu ce făceai și cum te întâmplai în 2004?




124 views0 comments